„Iris” este o confesiune dulce-amară despre dorința de a fi „idealul” cuiva și despre inevitabila trezire la realitate. Mike Posner își imaginează varianta perfectă a sinelui — un bărbat impunător, cu privire de oțel — apoi coboară înapoi la statura lui de „cinci și zece” și admite că face tot ce poate. Povestea se desfășoară ca o mică scenă de film: un dans, un zâmbet-mască și, în final, despărțirea. Iubirea plantată în „stratul de suprafață” încolțește într-un iris frumos doar pentru o lună, sugerând cât de repede pot înflori și muri speranțele romantice.
Mesajul piesei? Dragostea idealizată poate fi scurtă, iar perfecțiunea pe care credem că o doresc alții este adesea doar o iluzie. Totuși, acceptarea propriei imperfecțiuni poate da naștere la o frumusețe autentică — chiar dacă, la fel ca irisul, ea trăiește doar un sezon.