Infortune înseamnă „nenorocire” sau „ghinion”. Este un cuvânt mai puțin comun, care adaugă o notă de dramatism și melancolie versurilor.
În contextul cântecului, versul „Je me suis dit quelle infortune” (Mi-am spus ce nenorocire) subliniază sentimentul de resemnare și tristețe al naratorului, care se confruntă cu o situație dificilă și cu un refuz. Alegerea acestui cuvânt evocă o stare profundă de nefericire, potrivindu-se perfect cu atmosfera generală a piesei.
În „J'ai Demandé À La Lune”, naratorul îi cere răspunsuri lunii, ca și cum ea ar putea lămuri o iubire care îl rănește. „J'ai demandé à la lune” [I-am cerut lunii] sună tandru și puțin absurd, iar luna îi răspunde cu ironie: „Et la lune s'est moquée de moi” [Și luna și-a bătut joc de mine]. El îi arată „mes brûlures” [arsurile/rănile mele], dar nu găsește vindecare. Soarele nici măcar nu știe ce se întâmplă, iar cerul „n'avait pas fière allure” [nu arăta deloc bine]. Imaginea este tristă, dar replica lunii are ceva aproape comic prin răceala ei.
Apoi întrebarea devine directă: „Si tu voulais encore de moi” [Dacă mă mai voiai], adică dacă persoana iubită mai dorește relația. Răspunsul, „j'ai pas l'habitude de m'occuper des cas comme ça” [nu sunt obișnuită să mă ocup de cazuri ca acesta], tratează durerea lui ca pe un caz incomod, fără soluție. Cei doi fuseseră siguri unul de celălalt, dar își spuneau că era „juste une aventure” [doar o aventură], ceva care nu avea să dureze. Acum el nu prea mai are ce să spună sau cum să o facă să râdă, fiindcă își imaginează mereu ce e mai rău, iar chiar și binele îl face să sufere. Repetiția întrebării către lună face cântecul să sune ca o conversație cu un cer care nu oferă niciun răspuns folositor.