În Hallelujah, Elisa plimbă ascultătorul între coridoarele Bibliei și cele ale inimii moderne. Pornim de la „acordul secret” al regelui David – o imagine a muzicii ca limbaj divin – apoi ne trezim pe acoperiș, unde frumusețea Bathșebei răstoarnă tronuri și certitudini. Prin referințe la Samson și Dalila, artista ne arată cum pasiunea poate fi, în același timp, rugăciune și cădere: „the minor fall and the major lift” devine un montaj rapid între triumf și deznădejde.
Refrenul repetitiv „Hallelujah” nu e doar un strigăt de bucurie. În versurile Elisei, cuvântul capătă nuanțe de regret, dor și resemnare. Dragostea nu mai este „un marș victorios”, ci o meditație melancolică despre credință, vulnerabilitate și imperfecțiunea umană. Rezultatul este un imn paradoxal – rece și frânt, dar plin de speranță – care te provoacă să cauți propria lumină în mijlocul îndoielii.