Salaud înseamnă „ticălos” sau „nemernic” și este un cuvânt francez expresiv, cu o nuanță ușor vulgară, dar potrivit contextului artistic. În cântec, timpul care trece este personificat și numit astfel deoarece transformă durerile noastre în „mantouri”, o imagine poetică surprinzătoare și memorabilă.
O voce anonimă îi spune cântăreței că iubirea nu s-a terminat, iar tot cântecul se învârte în jurul acestui zvon. Ea nu știe cine i-a spus și nici când: își amintește doar că era noaptea târziu și că a auzit o voce fără chip. Refrenul revine mereu la aceeași idee, "Que tu m'aimais encore" [că încă mă mai iubești], ca atunci când repeți o veste prea bună ca s-o crezi din prima.
Strofele sunt, în schimb, destul de sumbre. Viața trece într-o clipă, ca trandafirii care se ofilesc, iar timpul e numit un ticălos care își face paltoane din tristețile noastre, o imagine ciudată și frumoasă în același timp. Farmecul stă în contrastul ăsta: totul arată că nimic nu durează, dar e de ajuns un zvon ca ea să întrebe "Serait-ce possible alors?" [să fie oare posibil atunci?].