Când îmi imaginez orașul meu natal
Văd o statuie din bronz, bronzată artificial, cu tine
Și o placă dedesubt
Care amenință să mă împingă pe scările școlii noastre
Era mereu aceeași durere arzătoare
Dar visam că, într-o zi, aș putea spune
Tot timpul cât tu aruncai pumni, eu clădeam ceva
Și nu pot ierta felul în care m-ai făcut să mă simt
Am țipat „tu, Aimee” spre cerul nopții, în timp ce sângele șiroia
Dar nu pot uita cum m-ai făcut să mă vindec
N-a fost o luptă dreaptă sau un omor curat
De fiecare dată când Aimee îmi călca pe mormânt
Apoi a scris titluri
În ziarul local, râzând de fiecare pas mic pe care-l făceam
Era mereu aceeași durere arzătoare
Dar mă rugam ca, într-o zi, să pot spune
Tot timpul cât tu aruncai pumni, eu clădeam ceva
Și abia așteptam să-ți arăt că era pe bune
Am țipat „tu, Aimee” spre cerul nopții, în timp ce sângele șiroia
Dar nu pot uita cum m-ai făcut să mă vindec
Toată lumea știe că mama mea e o femeie sfântă
Dar spunea că și-ar fi dorit să fii moartă
Am împins fiecare bolovan în susul dealului
Cuvintele tale încă îmi sună în cap, îmi sună în cap
Am scris o mie de cântece pe care tu le consideri nasoale
Am clădit o moștenire pe care n-o poți anula
Dar când îmi număr cicatricile, vine un moment de adevăr
Că n-ar fi existat asta dacă n-ai fi fost tu
Poate că tu ai reîncadrat povestea
Și, în mintea ta, n-ai făcut niciodată spiritul meu vânăt și zdrobit
Nu cred că te-ai schimbat prea mult
Așa că ți-am schimbat numele și orice indiciu care te trăda
Și într-o zi copilul tău vine acasă cântând
Un cântec pe care doar noi doi o să știm că e despre tine, fiindcă
Tot timpul cât aruncai pumni, a fost degeaba
Iar orașul nostru pare atât de mic văzut de sus, de aici
Am strigat „Mulțumesc, Aimee” spre cerul nopții și stelele-s uimitoare
Fiindcă nu pot uita cum m-ai făcut să mă vindec
Toată lumea știe că mama mea e o femeie sfântă
Dar spunea că și-ar fi dorit să fii moartă
Așa că am împins fiecare bolovan pe dealul acela
Cuvintele tale încă îmi sunau în cap, îmi sunau în cap