Imaginează-ți o noapte urbană în care luna, „un ban de aur” pe cer, străpunge ceața orașului. Personajul principal iese pe fereastră și pornește pe străzi, plin de speranță, spre gara unde trenurile spre centrul orașului vuiesc de viață. Acolo, printre „Brooklyn girls” care visează să-și depășească propriile lumi, el o caută doar pe ea: femeia care îi face inima să tresară. Vedem contrastul dintre mulțimea zgomotoasă și iubirea lui singulară, între tentațiile străzii și dorința de intimitate.
Refrenul, repetat ca un ecou al dorului, ne arată cum fiecare noapte aduce aceeași întrebare: „O voi vedea în trenul de centru?” Visurile lui „cad ca ploaia” atunci când nu o întâlnește, transformând călătoria feroviară într-o metaforă pentru iubirea neîmplinită. „Downtown Train” este, așadar, un imn al speranței încăpățânate, al așteptării sub luminile pale ale orașului și al credinței că, într-o bună seară, trenul îl va aduce față în față cu dragostea vieții lui.