Salut, întuneric, vechi prieten
_____
Am venit să vorbesc din nou cu tine
_____
Fiindcă o viziune care se furișa blând
_____
Și-a lăsat semințele cât timp dormeam
_____
Care mi-a fost sădită în minte
_____
În sunetul tăcerii
_____
În vise neliniștite am umblat singur
_____
Pe străzi înguste, de caldarâm
_____
Sub aura unui felinar
_____
Îmi ridic gulerul contra frigului și umezelii
_____
Când ochii mi-au fost străpunși
_____
De fulgerul unei lumini de neon
_____
Și a atins sunetul tăcerii
_____
Și în lumina goală am văzut
_____
Zece mii de oameni, poate mai mulți
_____
Oameni vorbind fără să rostească
_____
Oameni auzind fără să asculte
_____
Oameni scriind cântece pe care vocile nu le împart niciodată
_____
„Nebunilor,” am zis, „nu știți
_____
Că tăcerea crește ca un cancer
_____
Ascultați-mi cuvintele ca să vă pot învăța
_____
Prindeți-mi brațele ca să pot ajunge la voi”
_____
Dar vorbele mele, ca picături de ploaie mute, au căzut
_____
Și au răsunat în fântânile tăcerii
_____
Și oamenii s-au plecat și s-au rugat
_____
Zeului de neon pe care l-au creat
_____
Iar semnul a strălucit dând un avertisment
_____
În cuvintele pe care le forma
_____
„Cuvintele profeților sunt
_____
Scrise pe pereții metroului
Și în holurile blocurilor sărăcăcioase
_____
Și șoptite în sunetul tăcerii”