Salut, întuneric, vechi prieten
Am venit să vorbesc din nou cu tine
Fiindcă o viziune care se furișa blând
Și-a lăsat semințele cât timp dormeam
Care mi-a fost sădită în minte
În sunetul tăcerii
În vise neliniștite am umblat singur
Pe străzi înguste, de caldarâm
Sub aura unui felinar
Îmi ridic gulerul contra frigului și umezelii
Când ochii mi-au fost străpunși
De fulgerul unei lumini de neon
Și a atins sunetul tăcerii
Și în lumina goală am văzut
Zece mii de oameni, poate mai mulți
Oameni vorbind fără să rostească
Oameni auzind fără să asculte
Oameni scriind cântece pe care vocile nu le împart niciodată
„Nebunilor,” am zis, „nu știți
Că tăcerea crește ca un cancer
Ascultați-mi cuvintele ca să vă pot învăța
Prindeți-mi brațele ca să pot ajunge la voi”
Dar vorbele mele, ca picături de ploaie mute, au căzut
Și au răsunat în fântânile tăcerii
Și oamenii s-au plecat și s-au rugat
Zeului de neon pe care l-au creat
Iar semnul a strălucit dând un avertisment
În cuvintele pe care le forma
„Cuvintele profeților sunt
Scrise pe pereții metroului
Și în holurile blocurilor sărăcăcioase
Și șoptite în sunetul tăcerii”