Olivia Rodrigo transformă un peisaj de iarnă într-un thriller emoțional: sânge pe munte, scrijelituri pe pereți, zăpadă ce nu reușește să spele furia eroinei. Versurile creează o atmosferă de film care îmbină fantoma iubirii trădate cu dorința de dreptate. Chiar dacă aparent a dispărut, vocea narativă promite să rămână prezentă în copaci, în adierea vântului, în fiecare colț al orașului, gata să-i amintească celui vinovat de greșelile comise.
Melodia este o declarație de putere și perseverență: „Nu mă mai poți prinde” devine refrenul unei revanșe psihologice. Imaginea furtunii care vine în oraș simbolizează revenirea ei triumfătoare, mai înaltă decât speranțele doborâte de fostul partener. În final, piesa subliniază ideea că un foc aprins de trădare nu arde întotdeauna cum se așteaptă cel care l-a provocat: uneori flăcările se întorc împotriva lui, alimentate de curajul și determinarea celui rănit.