La miezul nopții, câinii s-au adunat în jurul casei
Inima ei era ca un sertar
Pe care-l deschidea doar când ieșea să hrănească acei câini
Și își lăsa amintirile să se scalde, pentru o vreme, în lumina lunii
Aceștia erau câinii fetelor care muriseră în casa aceea
Adunându-se în fiecare noapte, stând de veghe în locul
De unde oamenii lor plecaseră
Așa că se trezea în restul nopților din casa aceea
Hrănind toți dulăii la gura ei
În prima ei noapte hoinărind prin întunericul
Atunci i-a văzut prima dată
Prin fereastra bucătăriei, fix la ora doisprezece
O duzină de câini tăcuți, de tot felul
Era cât pe ce să fie și ea una dintre fetele
Care au murit în casa aceea
Așa că, atunci când a fost stigmatizată
A luat-o ca să înceapă o viață nouă în casa aceea
Să fie moneda-simbol la gura ei
Poate că, cu destul timp, îngrijind pământul acela
Poate vindeca inima casei ei
Hrănind toți dulăii la gura ei