Imaginează-ți un teatru plin, luminile se sting, iar Jenny Lind începe să cânte cu o emoție care îți taie răsuflarea. Versurile ne poartă în acel moment fragil când tot ce contează este persoana iubită din fața ta: „I'm trying to hold my breath / Can't let this moment end”. Ea invită „visul” să crească, să răsune, și întinde mâna spre celălalt, convinsă că fără el magia se risipește imediat.
Refrenul este un strigăt de sinceritate: faima, reflectoarele, stelele furate de pe cer, chiar și „turnuri de aur” nu pot umple golul din inimă. Never Enough devine o declarație că gloria materială este palidă în comparație cu iubirea autentică. Cântecul transformă ideea de „a avea totul” într-un paradox: poți ține lumea în palme, dar fără conexiune umană va fi mereu „never, never… for me”.