În Brutus, Em Beihold face un salt curajos în inima invidiei: o persoană obișnuită privește de pe margine cum o altă persoană strălucește ca un „Caesar” modern, în timp ce ea se simte redusă la rolul de „Brutus”, dar fără trădarea cu pumnalul. Versurile descriu acel amestec dulce-amar de admirație și gelozie, când îți dorești sincer să-i meargă bine celuilalt, însă nu poți să-ți stăpânești dorința de a-i fura viața plină de aplauze, validare și încredere.
Melodia explorează vulnerabilitatea umană și efectul comparării cu alții: partea întunecată a gândurilor („mintea mea e plină de ură și lăcomie”) se ciocnește de dorința de a găsi „liniște interioară”. Prin contraste puternice – admirație versus dispreț, lumină versus întuneric – artista subliniază cât de ușor este să-ți pierzi identitatea atunci când îți vezi iarba vecinului mai verde. Brutus devine astfel un imn modern despre sinceritate emoțională, acceptarea vulnerabilității și nevoia de a-ți defini propria valoare fără să-ți „împrumuți” viețile altora.