„Amelie” este ca o fotografie instantanee surprinsă pe fugă, care lasă în urmă mai multe culori decât contururi clare. Gracie Abrams descrie o întâlnire scurtă cu o fată misterioasă, capabilă să îi „deschidă pieptul” cu o singură conversație pe o canapea. Întrebările curg, chipul ei se întipărește în memorie, apoi puf! – Amelie dispare. Repetiția numelui devine un refren al dorului: a existat cu adevărat sau a fost doar un vis? Această incertitudine transformă povestea într-un joc continuu între realitate și iluzie, unde tăcerile dor mai tare decât cuvintele.
Piesa explorează fascinația pentru oamenii-fulger care ne ating viața și pleacă înainte să le aflăm numele complet. Melodia se mișcă între momente de tandrețe – „toate vorbele tale păreau un cântec de leagăn” – și presentiment de doliu – „toate cuvintele tale păreau un ritual funerar”. Rezultatul este o baladă despre intensitate, absență și obsesia de a păstra vie amintirea cuiva care poate nici nu a fost acolo. Atmosfera melancolică, vocea aproape șoptită și refrenul hipnotic îi invită pe ascultători să își amintească propriile întâlniri efemere ce au lăsat urme adânci.